Astazi, 22 decembrie 2014, noul Presedinte al Romaniei, Klaus Iohannis, noua raza de speranta pentru romani, a depus coroane la monumentul din Piata Universitatii dedicat memoriei celor cazuti la Revolutia din 1989, in cadrul unei ceremonii simple, lipsite de fastul cu care ne-au obisnuit ceilalti presedinti de dupa 1989. Primul act de acest fel desfasurat intr-un mod decent este un semn real de respect per se, nu rezoneaza totusi cu nevoia de crestere a gradului de constientizare la nivelul romanilor, care au tendinta de a uita usor istoria recenta.
Ascultand Colindul robului scris de parintele Valeriu Gafencu, pe muzica si interpretarea lui Dan Vasilescu,
ma intreb daca nu cumva riscam ca, dupa patru-cinci sarbatoriri ale numirii unui nou Presedinte inainte de Craciun, sa asternem uitarea peste comemorarea Revolutiei din 1989. In mixul de speranta, exuberanta, tristete, durere si revolta interioara, sentimentele pozitive se astern deseori cu usurinta peste celelalte. Asa se intampla si la biserica, absenta astazi de la ceremonie, cred si datorita propagandei penibile din perioada celei mai recente campanii electorale: mai intai au loc ceremoniile dedicate mortilor si apoi cele de botez si cununie.
Astfel ca, le propun romanilor sa iasa putin din propria persoana si din prezentul prins in meandrele unui buget de stat bazat pe sperante, nu pe previziuni realiste, al lantului de arestari si trimiteri in judecata, al penibilului Antenei 3 a lui Felix din fata Palatului Cotroceni si al contradictiilor dintre discursul liderii partidelor de dreapta si stanga, care spune ca au int4eles ca 2 si 16 noiembrie au fost vot de blam pentru toti si tinerii membri, liderii de maine, atat de putin informati, incat repeta informatii auzite la televiziunile de stiri prietene.
Cred ca este datoria morala a fiecaruia dintre noi, romanii, membri ai acestei natii de pretutindeni, sa nu uitam de noi, sa ne amintim mereu ca astazi avem dreptul la speranta, doar pentru ca, in mod repetat, de-a lungul istoriei, cei care au fost, au privit moartea in ochi, cu bratele deschise in fata inamicului din afara si din interior, vazand-o ca unica sansa pentru cei ce vor fi.
Pe 17 decembrie 2009, la ora 00.08, Maria Rosca spunea din nou, asa cum sutn sigura ca o face si astazi, in documentarul Strigat tacut de pe Pe 17 decembrie 2009 am scris acest text, pe care il vad drept valid si astazi, 22 decembrie 2014, i, ca “n-a avut nici un rost! copiii nostri au murit degeaba!”. Femeia este mult mai slaba, mai batrana si mai amarata decat era in ianuarie 1990 cand a spus acest lucru pentru prima data. Isi “duce vaduvia cu fetele” pentru ca in Decembrie 1989 i-au murit sotul si amandoi ginerii.
Cei trei barbati nu sunt, cum zice un prieten, singurii care au murit in zadar cu speranta ca va fi mai bine si vor mai fi si altii.
Acest lucru este sigur: oamenii mor si se omoara intre ei degeaba, fara sens, pentru natie, pentru mai bine, pentru apararea nationala, pentru caderea comunismului. Ei fac revolutii – linii de sange in calendar, linii negre care impart viata celor care au trait in acea perioada intre „inainte” si „dupa” Liniile de referinta pentru un popor sunt facute de niste oameni, “niste milioane”, cum zicea Gheorghe Dinica referindu-se la bani, care ies in strada atunci cand simt pulsul istoriei, cand simt ca fara ei nu mai vine schimbarea, cand simt ca ei trebuie sa devina o forta.
Daca tinerii din 1989 nu ar fi iesit in strada sa incaseze gloante, la Cluj, la Iasi, la Timisoara, la Bucuresti, Braila, nu s-ar fi intamplat nimic, nu s-ar fi schimbat viata noastra, a celor de „dupa”. Nu am fi avut macar speranta ca s-a dus comunismul! O speranta care ne-a tinut in viata si care ne-a dat forta sa trecem prin cei 20 de ani de tranzitie pentru care a fost crunt blamat Siviu Brucan, sa ne dezvoltam, sa evoluam de la momentul zero Decembrie 1989. Aceasta sperante care creste si moare in mod constant, in societatea romaneasca de azi, coplesita de o clasa politica incapabila sa formeze aliante si guverne stabile, de consumerism, analfabetism, demonstratii impotriva lui Felix-securistul dovedit care are un consortiu de propaganda berlusconica, o datorie externa dubla fata de cea lichidata de regimul Ceausescu in anii 80, lichidata exact in anul fatidic 1989.
Daca oamenii aceia nu ar fi iesit in strada si la Otopeni sa moara, sa se omoare intre ei, romani cu romani, securisti cu soldati, nu s-a fi petrecut o schimbare care i-a tinut pe cei noi pe loc o vreme. Au preluat puterea, asa cum sperau, cum se asteptau, insa avusesera o surpriza: natia a iesit singura cu bratele deschise, ca taranii ridicati la rascoala, plecati spre casa boierului cu sape si coase. Ba putin altfel: la fel de infometati, la fel de curajosi, manati sau nu de razbunare, doritori de viata noua si cu bratele goale, fara sa fi avut macar o coasa, o secure, o lopata ca taranii de la 1848, de la 1907! Oamenii astia ne-au fost scut pentru schimbare, ei au fortat noua putere sa incerce sa gaseasca solutii pentru a se adapta, pentru ca, din cauza lor, a eroilor martiri, planul initial trebuia schimbat. Nu s-a mai putut merge pe rasturnarea regimului dictatorial si atat, asa cum zice si Mircea Chelaru, poporul roman s-a semnat pe sine si a iesit in strada producand deviationism de la planul initial de rasturnare a lui Ceausescu. Au murit tineri, copii, batrani si, in confuzia noii puteri, nepregatita pentru acest masacru neprevazut initial, a trebuit sa devenim o natie blestemata – unica tara ortodoxa care si-a omorat conducatorul exact in ziua de Craciun – in ziua in care se naste speranta, la noi a murit trecutul, fara sa apuce sa faca lumina peste mortii din inchisori, de la Pitesti, de la Sighet, de la Canal.
A trebuit sa moara cuplul Ceausescu atunci, si nu mai tarziu, pentru ca astfel exista riscul ca schimbarea din Romania sa fie radicala! Si cine si-ar fi permis asha ceva? Cine n-ar fi vrut sa pastreze macar o farama din vechea glorie? Cine era dispus sa fie dat la o parte asha, dintr-o data? Cum ar mai fi fost posibili ultimii 24 de ani impartiti intre PDSR, PD+PSD, CDR, PNL-PDL, PC? Felia de tort nu era a noastra, a celor care ne uitam la TV la miezul noptii si ne ingrozim vazand necrologul, intrebandu-ne: oare ce inseamna ca dosarul unui vinovat de impuscarea unei persoana “a fost ridicat din arhiva” Memorialul Durerii de la TVR?
Comunistii, securistii, oportunistii dinainte de 89 au stiut sa speculeze tot ce urma sa aduca momentul zero. Ei au fost cei care stiau ca in Decembrie 1989 s-a dat ordin de represalii de la Marele Stat Major si care, dupa cum zice Mircea Chelaru, nu a fost respectat de armata. Un ofiter a fost chiar arestat in 18 decembrie pentru ca nu a executat acest ordin – cu exceptia acelora care si-au spus ca este momentul critic dupa care vor fi promovati daca iau deciziile “potrivite” si isi scot unitatile in strada, sa traga in populatia care scria cu litere de-o schioapa pe cearsafuri “FARA VIOLENTA”! Tot oportunistii, imbalsamati in noroiul comunismului dictatorial, au fost cei care au folosit confuzia de dupa ’90 in favoarea lor, pentru a arde, a fura dosare, dovezi ale trecutul lui si pentru a utiliza altele la momente oportune, pentru decapitari necesare, de stanga sau de dreapta. Acestia, pornind din primplanul scenei politice post-revolutie, sunt cei care au construit noua clasa politica a Romaniei.
Acum nu am televizor in casa, dar in decembrie 2009, am rezistat doar o ora in fata Memorialului Durerii, l-am dat pe un serial american politist, cu crime mai putin sangeroase decat ale noastre. Nu mai puteam sa ma uit la imagini cu oameni morti, cu rani cusute pe jumatate, cu haine pe ei sau nu si ingropati cu nishte banuti aruncati peste ei! Insa ma intreb si acum cine sunt cei care s-au oprit din munca de ingropare a zeci de oameni pentru a mai arunca si niste banuti peste amaratii deja aruncati in gropile acelea comune stramte? Or fi spus si o rugaciune?
De ce au avut timp sa faca asta? Logica mea imi spune ca toata actiunea, ilicita si imorala, demna de a fi facuta cat mai repede posibil, cu rusine si teama, ar fi trebuit doar sa pastreze niste aparente. Insa nu, ei nu s-au ascuns, nu s-au grabit, si-au luat timp sa faca minimul de lucru crestinesc…Paradoxal, as spune, pentru ca liderii acestora tocmai omorau cuplul Ceausist in ziua de Craciun, in urma unui proces realizat pe modelul inscenarilor comuniste din perioada de reeducare, lipsindu-i pe cei care au murit de dreptul de a fi fost eroi intregi, nepatati de dezonoare si pe noi, cei de dupa, de dreptul la cunoastere, la intelegere si de reconstructie pe baze solide.
Cum nu mai simt nevoia de a fi non-informata de televiziune, nu mai detin acest aparat, asa ca raman cu intrebarea daca si anul acesta Memorialul Durerii dedicat Revolutiei de la 1989 se difuzeaza tot la miezul noptii, cand oamenii cu telecomenzi in mana, inghit cu greu atat de multa moarte. Ma tem ca ascundem trecutul, asa cum de-a lungul anilor, am interzis cursurile despre gulagul romanesc si imaginarul violent din perioada comunista, pe motiv ca nu tin de jurnalism, ci de catedrele de istorie care au ales sa scrie manuale cu Andreea Esca si copiii nelegitimi ai lui Alexandru Ioan Cuza, dar care impreuna cu inspectoratele de invatamant au redus Istoria Romanilor din liceu de la studiul a doua clase la una singura, lasandu-ne cu senzatia ca a devenit istoria romanilor mai mica dupa 1989.
Motiv pentru care, la o zi dupa depunerea juramantului lui Klaus Iohannis, profesorul decent si la aproximativ cinci ani de la investirea in aceeasi functie a lui Traian Basescu, marinarul-jucator, insist sa nu uit istoria, sa imi reamintesc mie si voua ca romanii de azi, poate dintotdeauna, se invart incontinuu intr-un carusel ametitor:
Distrugem ce a fost bun din trecut si ne apucam de reforme, reinventand incontinuu roata, toti, singuri, autoizolati, facand la nesfarsit exact acelasi lucru in colturi diferite, cat mai ascuns de ceilalti cu care ar fi trebuit sa lucram impreuna la reconstruirea tarii, pe alte sisteme de valori decat cele de dupa 1945. Au trecut 15 ani pana sa se poata incepe munca la scoaterea din analele Patriei a dosarelor, mizeriei, informatiilor despre tortionari si ce s-a ales de ei dupa ’90. Am trecut peste cativa ani de crestere economica la finalul carora nu mai avem nici un ban, avem un Stat falimentar, care se imprumuta punand gaj veniturile noastre pe trei generatii de romani inca nenascuti, dezvoltand pasiuni pentru Iliescu, Emil Constantinescu, Basescu si Klaus Iohannis.
Acum, in disapora traiesc aproximativ 3 milioane de romani cu nivel cultural ridicat si oameni harnici, in timp ce hotii au revenit in tara si umbla linistiti pe strazile Patriei cu o politie fara putere impotriva lor. Au ajuns din nou romanii sa practice spalarea de parbrize si cercesorii imbracati in pijamale se plimba iar pe la semafoare. Avem la fiecare colt de strada magazine de chinezarii- adiBasi, tre(i)ning-uri si sosete de plastic, blocand orasul cu drumurile catre mall-uri, asa cum in anii 90 alergam toti la Bucuresti, sa ne innoim in centrul comercial Europa acum 19 ani. Iar noi, cei care am mai citit o carte, avem mintea mai putin incuiata decat cei de la sate, iesim in strada pe 16 noiembrie sa strigam „Prelungiti votul pentru diaspora”, dar transformam revolta in urale pentru ca Ponta a anuntat, inainte sa fie numarat vreun vot ca l-a felicitat pe Klaus Iohannis pentru victorie! Televiziunile preiau stirea si ne bucuram ca „ne-am luat tara inapoi”, pe care nu am reusit sa o luam de la Basescu la referendum, in timp ce la Milano si Paris, ceilalti ai nostri, care nu au votat, se sufoca sub gazele lacrimogene ale jandarmeriei statelor gazda.
Daca nu as sti ca romanii sunt oameni inteligenti, destepti, cu o forta interioara si o putere de munca rar intalnite si recunoscute, as zice ca suntem o natie de retardati. As declara cu tristete ca suntem niste incapabili sa se miste dintr-un comunism in care au fost prinsi, folosind trauma ca scuza eterna – ma scuzati, explicatie – pentru lipsa de vointa, de miscare, de evolutie. Nu cred ca meritam ca in 25 de ani, sa revenim incet, dar sigur la momentul zero al Revolutiei din 1989. Cred cu tarie ca meritam sa prindem din nou curaj, sa-l cultivam, sa construim, sa vindecam ranile produse natiei acesteia de violenta, neincredere, tradarea si frica induse de comunism, daca nu pentru cei ce vor fi, macar ca datorie pentru cei care au fost, acum, inainte sa murim si noi, cei ce suntem, spunand: Copiii vostri au murit degeaba!
kulturspot 